Cireşele din asfalt

Doina Ruşti

În dimineaţa asta Baborniţa s-a întors de la piaţă devreme, când eu abia făcusem ochi. Mergea ca un tanc cu bateriile aproape terminate, oprindu-se din când în când şi pornind vitejeşte de fiecare dată ca şi cum i-ar fi dat cineva un şut în fund. E grasă, îmbrăcată, iarnă-vară, cu-un halat verde, peste o grămadă de ţolobeturi care ies în valuri, una dintr-alta, până la colanţii negri, priponiţi de călcâiele lătăreţe care bat tălpile unor papuci vomitaţi de vreun container de gunoi. Baborniţa chiar arată ca o magaoaie pe care o caută moartea, iar eu o văd zilnic, îi ştiu mersul, îi aud tusea, îi zăresc chiar şi pielea capului printre şuviţele de păr linse bine în dreptul urechilor. Ea e singurul om care trece prin dreptul ferestrei mele. O văd dimineaţa, când iese pe poartă, strângându-şi cu amândouă mâinile halatul verde şi uneori o văd plecând a doua sau a treia oară, singurul suflet care ajunge sub ochii mei, căci aici se închide Fundătura Macaralei, cu două case înghesuite între grădini - a noastră şi cocioaba Baborniţei, care chiar acum se freacă de poarta înnădită cu tablă, trăgând după ea căruţul cu pachete, sacoşe de cumpărături, sârme şi sticle goale de plastic. O pungă e gata să cadă, iar pe buza ei se preling boabe mari, roşii. Sunt cireşe. O, Doamne, cireşe moi, aproape negre, zemoase, cu carnea lipită de sâmburele bun de supt. Le văd cum ies încurcate în cozi şi rămân pe trotuar. Sunt exact patru cireşe mari, adormite pe asfaltul cenuşiu din faţa porţii pe care Baborniţa s-a străduit s-o închidă bine.

*

Femeia închide poarta şi trage încet căruţul până în faţa uşii. Îşi trage sufletul  şi-şi descheie halatul verde, iar dintr-un buzunar adânc scoate cheia. De urechea ei este legată cu sfoară o plăcuţă portocalie pe care scrie cu litere negre numele şi adresa ei. E un obiect de preţ, care îi încălzeşte sufletul şi pe care l-a cumpărat cu multe luni în urmă, din Piaţa Gării. Nu se ştie niciodată unde te-apucă moartea, cazi în drum, vine lumea şi te caută prin buzunare, dă de cheie şi te duce acasă, în patul tău. Femeia bagă cheia-n broască şi reflex aruncă o privire-n dreapta, la nenorocitul care stă lipit de geamul casei lui ca o momâie. E acolo, lăsat de mă-sa, cu fruntea presată de sticlă, de la ora 5, când ea s-a dus la muncă, şi-o să mai stea până seara, când s-o-ntoarce.  Dacă e ceva ce şi-ar dori ar fi să nu-l mai vadă acolo, să se-ndure Dumnezeu şi să-l ia, nu c-ar avea ceva cu el, ci pentru că i-e milă şi de el şi de mama lui, doi nevolnici. Dincolo de poartă, chipul Momâii pare să surâdă.

*

Pe strada linsă de soarele dimineţii nu e nimeni. De-o parte şi de-alta sunt două case albe, iar între ele, câmpul verde se ridică la cer. Prin geamul celei din dreapta se vede faţa înflorită a unui copil, iar în stânga, dincolo de poarta argintie, se zăreşte silueta unei femei, înfăşurată într-o mantiluţă verde. Deasupra, cerul aburit pulsează ca un plămân cuprins de somn, iar pe asfaltul gri strălucesc patru cireşe de foc.

Printre mormane de ascuţitori, pixuri, agende şi cutii cu agrafe de birou, ilustrata cu cireşe se leagănă vie, bătută de pala unui ventilator.

- Cât costă fotografia asta?

D-na Neli îl priveşte o clipă, mai mult din datorie decât din curiozitate. Este un bărbat tânăr, genul de student care pune întrebări şi nu cumpără nimic.

- E de decor. Şi pentru că el nu pare dumerit, îi mai supune o dată: Nu se vinde, domnu’! E o poză de decor.